Despre ierarhia cuvintelor

.. articol preluat de pe pagina de Facebook a profesorului meu de Limba Romana, dl. Mirea Gabriel ..

Un cuvânt oarecare

Abia se luminează de ziuă. E început de vară. O problemă nu mă lasă să dorm, anume dacă acoperă cuvintele întreaga realitate a obiectelor? Să fie cam aşa. Spui un cuvânt şi parcă ai tipări obiectul în 3D instantaneu. Cred că la întrebarea aceasta nu o să pot răspunde niciodată. Pe de altă parte, pot încerca să mă apropii de un răspuns acceptabil, de o ipoteză. O să vedem imediat care, dar până atunci hai să ne exprimăm o mirare: - Bine, bine, dar cum să nu acopere realitatea cuvântul pix atunci când vorbim, evident despre un pix? Simplu, cuvântul este folosit pentru a desemna diverse instrumente de scris care conțin o mină de pix, dar altfel diferite în multe privințe (culoare, formă, mod de deschidere, etc.). Mai mult, când spunem pix avem anumite clișee de relaționare în cap, în timp ce altele sunt mai puțin evidente. Astfel când spunem pix ne putem gândi la scris, la hârtie, la buzunar, la un suport pentru instrumente de scris, la un lucru util, ieftin. Mai puțin evidente sunt eliminarea nevoii de călimară, o eventuală pată în buzunar, o posibilă toxicitate, un posibil instrument de tortură. Am ales un cuvânt la întâmplare, unul dintre cele mai folosite posibil. Deși pare să desemneze un singur obiect, se dovedește totuși și numele unei clase. Deși pare să servească anumitor scopuri, pot fi găsite și altele mai rare ori chiar neașteptate (un pix vidat cu o boabă de mercur care să servească de termometru). Am promis că o să încerc să dau un răspuns acceptabil la nedumerirea mea iniţială și de aceea o să-mi îndrept atenția spre cuvântul poziționat ierarhic și spre trăsăturile lui specifice.

Un cuvânt abstract

Folosim adesea cuvântul „absolut”. Vorbim de adevăr absolut, de cunoaștere absolută, chiar de omul absolut. Dar ce înțelegem printr-un astfel de cuvânt având în vedere că nimic din realitate nu este absolut? Mă refer la realitatea de aici, fiindcă de fapt absolut este un cuvânt care trimite fie spre alte realități în care abundă absolutele, fie spre alte posibilități care ar putea deveni realitate. A fost marea problemă kantiană. Ce anume poate fi absolutul? A furnizat câteva răspunsuri – întinderea sau greutatea (calități ale lumii), timpul ori spațiul (forme ori procese ale lumii), ființe dincolo de orice parametru uman (din zona divinului). Observăm că acest cuvânt nu are niciun sens când vorbim de realitatea noastră familiară (numită de filosofi imanentă), fie are un sens destul de vag și de fărâmițat (deși vorbim de absolut??) atunci când vorbim de o altă realitate, fie ea de orice categorie şi pe care filosofii o numesc transcendentă. Iată deja începe povestea ierarhică întrucât, pe de-o parte, avem lucrurile acestei lumi, pe de alta este propusă cel puțin o altă realitate în care lucrurile fie se arată cu adevărata lor natură, fie cum ar trebui să fie sau spre ce se îndreaptă. Unde este această altă realitate ajungi să te întrebi, acest transcendent? Aici începe un scandal care durează de când omenirea. Cei mai mulți vorbesc de religia lor, mai ales că acest cuvânt „absolut” le provoacă o credință absolută. Este ca un fel de drog, măi! dincolo este cineva sau ceva care rămâne același indiferent de ce generație i se închină, prin urmare acesta și nu altul este absolutul! Filosofii, cum sunt ei cârcotași, au tot căutat sensuri mai precise, văzând în el fie originea lumii, fie finalitatea acesteia, l-au plasat fie dincolo de simțurile umane, fie în rațiune, în sentiment, printre noi în chip nevăzut. Romancierii atât așteptau, lumea SF-ului, a horror-ului, a genului fantezy scornesc chiar acum noi și noi tărâmuri unde absolutul se află în voia lui, palpabil. Să reținem că este un cuvânt care are pretenția de a cuprinde tot, fie pentru întreaga realitate, fie pentru o anume clasă, de pildă pixul absolut, cel care ar constitui însăși ideea de pix. Acum vorbeam despre o soluție de a răspunde la nedumerirea mea despre posibilitatea cuvintelor de a desemna într-un chip absolut realitățile. Aici răspunsul este sigur negativ, întrucât o exprimare sintetică nu poate acoperi toate posibilitățile unui obiect care poate fi deturnat de la scopul său principal, de exemplu în cazul pixului acela de a scrie, iar în cazul absolutului acela de a cuprinde totalitatea lucrurilor de un anume tip existente sau viitoare. Nici măcar nu sunt sigur că aceasta înseamnă absolutul, și dacă nu aș avea un dicționar la îndemână (Dexul spune că absolutul nu depinde de nici un fel de condiţii), mă întreb până unde aș putea merge cu folosirea sa improprie. Așa se nasc asocierile stranii de cuvinte, figurile de stil, particularitățile unui cuvânt într-o anumită limbă, cumva din necunoașterea cuvântului întocmai ca în dicționar, favorizând doar un anume sens (poate nici măcar cel mai important) și apropiindu-l în chip neaşteptat de altele cu care nu avea de-a face de obicei. De pildă răufăcătorul avea asupra lui mai multe arme albe, precum cuțite, săbii, săgeți otrăvitoare și pixuri de suflat. Sau pentru cuvântul absolut se poate spune că am văzut un meci absolut sau că am mâncat o mâncare absolută. Cuvântul este deturnat serios de la înțelesul său propriu. Dar un poet ar putea spune, am ieșit cu absolutul braț la braț pe stradă, propunând astfel o ipostază familiară, poate jucăușă cu un asemenea cuvânt impozant. Este posibil, mă gândesc, ca sensurile propuse de un anume dicționar să nu acopere de fapt toată formele posibile ale unui cuvânt. Să ne gândim la diferența dintre DEX și Marele Dicționar al Academiei. Același cuvânt în primul dicționar este definit în trei propoziții, în timp ce în celălalt presupune trei pagini de explicaţii şi exemple, iar autorii recunosc că sensurile curg în continuare și nu va fi vreodată posibil să fie epuizate posibilele sale dezvoltări semantice.

Un cuvânt concret

Revin la obsesia mea de a propune măcar un răspuns mulțumitor asupra problemei relaţiei cuvântului cu realitatea obiectului. Iată, avem distincția concret-abstract. Care ar fi cuvântul cel mai concret? Ne repezim și spunem, numele proprii. Cuvântul Gabriel mă desemnează de pildă pe mine. Dar furtuna de îndoieli vine imediat. Stai un pic, acest Gabriel desemnează o mulțime de alți oameni, de diferite naționalități, ba chiar animale, plante, poate fenomene ale naturii (vreun uragan…) Atunci vom spune, nu un nume propriu oarecare, ci un nume de scriitor, Mihai Eminescu să zicem. Dar este azi oare acest nume numai denumirea unui artist care a lăsat postum o operă importantă și care a trăit în secolul 19? Păi ce ziceți de am primit o chitanţă de la casieria 3 Eminescu, locuiesc pe strada Eminescu, liceul meu de suflet este liceul Eminescu, etc. Poate cuvântul a fost cândva o anume realitate, respectiv persoana Mihai Eminescu, pseudonimul lui Mihail Eminovici, dar între timp a devenit o constelație. Este adevărat, putem inventa nume proprii noi dar, în măsura în care sunt acceptate de societate, ele trec din starea de absolută singurătate într-o stare comună, denumind mai multe realități. Şi dacă acest cuvânt Eminescu este totuşi unul concret, ne putem da seama că lucrurile sunt problematice dacă-i analizăm trăsăturile semantice. Ele denumesc realități diferite. Astfel, se înțelege prin acest nume un poet, un culegător de folclor, un ziarist, un îndrăgostit, un român, un creator de limbă și enumerarea de etichete poate continua pe multe pagini. Pe de-o parte avem un cuvânt, pe de alta o mulțime de trăsături, greu de spus cum pot fi epuizate. Din această cauză căutăm să reducem din ele înălţându-ne la un nivel intermediar între concret și abstract. Să spunem că putem aduna toate realizările literare ale lui Eminescu sub eticheta de scriitor (poet, dramaturg, nuvelist). Dar cu această etichetă nu se potrivește calitatea lui de ziarist. Ridicam atunci din nou la o altă treaptă intermediară, aceea de om de cultură. Dar aceasta nu se potrivește cu calitatea de îndrăgostit. Ridicăm iarăși la categoria de om în genere, după ce am cuprins și categoria intermediară de om de cultură român. Iată, reunind aspectele comune din fiecare trăsătură distinctă, putem ajunge la concluzia când spunem Eminescu, spunem de fapt om, respectiv concretul cel mai apropiat de realitate pare să coincidă cu abstractul cel mai depărtat de realitate. Şi aici apare dilema dacă Eminescu chiar a fost omul în genere, de ce nu, omul absolut, cel pe care-l imagina Leonardo Da Vinci (deşi şi acela pare-se este considerat imperfect până la urmă, vezi referinţa).

Hiperonim și hiponim

În realitate nu e așa, Eminescu nu are cum să fie omul în genere. Eroarea provine dintr-o chestiune de lingvistică, anume modul cum funcţionează regulile în ierarhia cuvintelor. Astfel, cuvântul care formează o clasă se numește hiperonim. Componentul său are numele de hiponim. Un hiperonim poate avea numeroși hiponimi care pot fi sinonimi între ei sau nu, și de aceea se numesc co-hiponimi. Astfel, co-hiponimii „Poet” și „dramaturg” pot fi mai ușor acceptați ca sinonime decât co-hiponimii „poet” și „român” sau co-hiponimii „poet” și „bărbat”. Hiponimele pot aspira la un anume hiperonim, cum am văzut în cazul cuvântului Eminescu, dar hiperonimul nu presupune în chip necesar un anumit termen al său, un anume hiponim. De pildă, când spunem poet poate ne gândim la Eminescu, dar sigur nu la un poet oarecare de pe poezie.ro. Când spunem cuvântul om, sunt şanse mici să ni-l imaginăm ca reprezentant pe Eminescu. La final, constat că demersul meu era parțial eșuat de la început. Cuvântul în mod sigur nu desemnează întreaga realitate a unui cuvânt (nici măcar nu sunt sigur că printarea sa instantanee ar aduce mai multă lumină). Dar, în același timp, desemnează mai mult decât realitatea unui singur obiect. Cuvântul este şi semnul unui obiect și semnul unei clase. Lingvistul Ferdinand de Saussure a spus încă de la începutul secolului 20 că putem vedea în cuvânt doar o convenție și nimic mai mult. Cu toate astea, anumite cuvinte au grade mai mari de convenționalitate, iar altele chiar sunt primite de majoritatea limbilor. Poate că or fi convenții la început, dar în uzul vorbirii ele devin realități autonome. Soarele nu a răsărit. Se pregătește de ploaie. Păsările parcă în dimineața asta sună agonic. Oare ce să însemne o asemenea frază când pe fiecare dintre noi ne duce gândul spre o anume realitate, spre un anume hiponim!!