Testament de Tudor Arghezi - Eseu

Modernismul, curent literar al secolului al XX-lea, este caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de creație.

În literatura română, Eugen Lovinescu pune bazele modernismului pe care-l teoretizează prin intermediul revistei și al cenaclului „Sburatorul” (1919).

Reprezentanții modernismului au manifestat preferință pentru romanul de tip obiectiv, dar și pentru proza intelectualistă.

Tudor Arghezi, pe numele său adevarat Ion N. Theodorescu, este unul dintre cei trei mari reprezentanți ai modernismului poetic interbelic, alături de Lician Blaga și de Ion Barbu.

Cu toate că opera sa conține numeroase titluri de proză și teatru, precum și o bogată publicistică, lirica este cea mai cunoscută și apreciată. Varietatea tematică, amploarea, inovațiile stilistice și lexicale, deci originalitatea limbajului poetic sunt principalele repere de analiză a poeziei argheziene.

Deși debutul publicistic al scriitorului se petrece timpuriu, în 1896, într-o revistă a lui Alexandru Macedonski, Arghezi își tipărește primul volul „Cuvinte potrivite”, abia in 1927, volum care se deschide cu poezia „Testament”.

Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat, sugerând caracterul general al mesajului. Acesta cuprinde un termen religios în concepție laică, testamentul liric al poetului referindu-se nu la avuția materială, ci la totalitatea operelor artistice pe care acesta le-a realizat pentru cititorii săi, așadar moștenirea spirituală.

Fiind o artă poetică, „Testament” definește viziunea artistică a lui Tudor Arghezi, concepția acestuia despre menirea creației și a creatorului.

Prima strofă comunică intenția creatorului de a-i lăsa „fiului” său un „testament” în aparență, neînsemnat: “decât un nume adunat pe-o carte”, care va deveni o „treaptă” în evoluția umanității: „Cartea mea-i fiule, o treaptă”. Această moștenire spirituală s-a născut după o istorie încercată, pe care „străbunii” au traversat-o „pe brânci”, „prin râpi și gropi”.

În opinia lui Arghezi, cartea este „hristovul cel dintai”,  adică un privilegiu al omenirii.

Versurile „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapă-n condei și brazdă-n călimară” semnifică marile mutații înregistrate prin progres, schimbarea instrumentelor de muncă, adică trecerea de la truda de secole a „bătrânilor” la efortul intelectual, creator.

Graiul „cu-ndemnuri pentru vite” al înaintașilor, adică cel pur, stă la baza „cuvintelor potrivite” (metaforă a creației), prin urmare, la baza cuvintelor transfigurate artistic, pe care creatorul – un Demiurg al slovei – le „frământă” “mii de saptămâni”. Altfel spus, el trudește vreme îndelungată.

Având puteri magice, Creatorul poate transforma urâtul în frumos, idee reliefată printr-o serie de opoziții semantice: “zdrențe” -  “muguri și coroane”, “veninul” -  “miere”, “ocara” - “îmbiere”, “bube mucegaiuri și noroi” – “frumuseți și prețuri noi”.

Într-o altă secvență lirică, se relevă ideea ivirii creației din „cenușa morților din vatră”,  creația devenind „Dumnezeu de piatră”. Ea capătă, așadar, atributele sacralitații și perenității.

În concepția lui Arghezi, cartea exprimă si „durerea noastra surdă și amară”, adică suferința întregului neam. Ea izbăvește și pedepsește fiind un „bici răbdat” întors în cuvinte.

În ultima strofă, prin metaforele „slovă de foc” și „slovă făurită”, Arghezi sintetizează ideea că un Creator trebuie să aibă talent, har, inspirație, dar în aceeași măsură, trebuie să „trudească” pentru „potrivirea” cuvintelor.

Prin urmare, mesajul poeziei „Testament” de Tudor  Arghezi este organizat în jurul termenului-cheie „carte”, deci a „cuvintelor potrivite”.

Tipul de lirism în care se încadrează poezia „Testament” este cel subiectiv, datorită mărcilor lexico-gramaticale specifice eului poetic: adjectivele pronominale „mea”, „mei”, pronumele personale „eu”, „ți”, verbele „am ivit”, „am prefăcut”, „iscat-am”, „făcui”, „am preschimbat”, etc. Subiectivitatea limbajului este întreținută și de vocativul „fiule”, de imperativul „așaz...”, de tonul confesiv al autocomunicării.

Analizat la oricare nivel, „Testamenul” lui Tudor Arghezii este un text poetic modernist.

În ceea ce privește lexcul, cuvintele „tabu” periferice (zdrențe, venin, bube, mucegaiuri, noroi, negi). alternează cu cele din domeniul liturgic (Dumnezeu, icoană), cu cele arhaice (hristov, saricile, slova) și cu termeni de extracție populară (sudoare, odraslă), fapt ce îndreptățește opinia lui Dumitru Micu despre limbajul poetic arghezian care „exceleaza mai mult decât al oricarui scriitor român prin bogație, noutate și varietate”.

Limbajul poetic inedit, realizat prin metafore originale „Dumnezeu de piatra”, „hotar înalt cu două lumi pe pole”, „slovă de foc”, „slovă faurită”, simbolurile care intrețin expresivitatea: râpi, gropi, cenușă, inegalitatea secvențelor lirice, opozițiile semantice cu totul neașteptate, subiectivitatea limbajului, contribuie la încadrarea poeziei „Testament” în estetica modernismului poetic.

La nivel prozodic, poezia este alcătuită din cinci strofe iegale de tip polimorf cu măsuri cuprinse între 9 și 11 silabe, rima împerechiată și ritm interior ce aparține tonului solemn.

Sunt de părere că asociind termenului „carte” conotații diverse, autorul definește spiritualitatea unui popor. Altfel spus, consider că în concepția lui Tudor Arhezi, cartea este o sinteza etică, etnică și estetică.

Consider că această arta poetică reflectă principiile lovinesciene despre poezia modernistă, Arghezi fiind un înnoitor al limbajului poetic, de o expresivitate deosebită, cuceritoare.