Manelistul și manelolatrul: Jargonul specializat

Știți proverbul: pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Într-un fel, așa se întâmplă cu manelele. Acestea s-au întins atât de mult încât au ajuns un viciu național. Oamenii simpli nici nu mai concep distracție fără manele. Mai rău e că au înlocuit muzica populară tradițională, iar la nunți, muzicanții (majoritatea de etnie rromă), manelizează și ultimele resturi din muzica de altădată.

Ai zice că manelele fac ravagii mai mult prin București. Ahh! Efectul lor strașnic se vede abia în provincie, la nunțile maramureșene, la petrecerile moldoveneşti, în Banat, în Basarabia. Se pare că în ultimul timp românul, odinioară născut poet, în viziunea lui Alecsandri, are azi vocație de manelist. E adevărat, nu tot românul. De aici și lungile și interminabilele războaie între maneliști și dușmani, toți cei care nu suportă muzica respectivă (rockeri, oameni de cultură, interpreții autentici populari, etc.).

Apropo de rockeri, citește aici și despre Limbaj de Rocker - Jargonul Specializat .

Etichetele sunt definitive și de-o parte și de alta, cele două lumi par imposibil de legat, războaiele declarative, invectivele cele mai abjecte curg fără oprire. Maneliștii fac, maneliștii dreg, maneliștii strică, etc.

Am început profesoratul cam în vremea când au apărut manelele, adică în 1994-1995. La început îmi făceam datoria fără nicio îndoială, respectiv condamnam cu vrednicie pe orice elev care arăta vreo urmă de interes față de noul gen pe atunci. De altfel, e o practică foarte des întâlnită și azi între colegii mei de cancelarie. Eram motivat de faptul că în acea perioadă Adi Minune, Vijelie și alții din categoria asta furau fără să clipească melodii din repertoriile altor popoare (turc, grec, indian), le puneau niscaiva versuri de circumstanță, zise de petrecere și numeau asta manele. Aveam tot motivul să disprețuiesc asemenea făcături, jumătate cu furăciuni, jumătate cu versuri infantile și construite rău gramatical. Acum, mai nou.. am aflat că melodiile din acea perioadă au devenit clasice, un fel de model pentru toți puștii teribili ai manelelor de azi. În fine, nu știu dacă azi industria muzicală mai este faultată în acest fel, poate că nu, am citit că Vadim Tudor a obținut de la câțiva maneliști drepturi de autor de ordinul a zeci de mii de euro, dar știu că genul s-a dezvoltat ca o caracatiță peste aproape toată România. Azi, în mare măsură, România este o țară a manelelor și una care glorifică și invidiază interlopii. Dar să revin…

Consideram în acea perioadă a condamnării fără preget că manelele erau o formă pervertită până și a muzicii țigănești. Da, se cântaseră și înainte astfel de producții, dar nu avuseseră numele de manele, ci pur și simplu îi zicea ţigănească, era tot așa, cu interjecții de genul hă!.. hă!…hă!, zise de om la nuntă, cu pigmenți de strigături și de îndemn la joc, ori de intensificare ritmică. Câteva melodii sunt până azi clasice din vechea muzică populară ţigănească, Romica Puceanu cânta „De te-ar bate”, Fărâmiță Lambru inventa pe descurcărețul „Bălălău”, erau în circulație melodii precum „Inimă de țigancă”, „Țigăncuşa”, „Paraschiva”. Ritmurile sălbatice ţigăneşti au surprins plăcut pe toată lumea odată cu apariția filmului „Șatra” realizat în Basarabia (regizor Emil Loteanu, 1975), ori cu filmele sârbului Emir Kusturica, „Pisica albă, pisica neagră” (1998), „Timpul ţiganilor” (1988) cu sound-uri memorabile.

Pe de altă parte, erau agreate în numeroase medii petrecărețe melodiile sârbești, de care este și azi plin Banatul, și pe deasupra au fost și adoptate ca ritm lăutăresc pentru melodiile numite sârbe. Erau la modă dansurile grecești, relansate în mod evident după filmul „Zorba grecul” (regia Michael Cacoyannis, 1965) în care actorul Anthony Quinn interpreta la sfârșit Sirtaki într-o manieră care nu poate fi uitată cu niciun preț.

Erau melodiile indiene, intrate în peisajul cotidian muzical după filmul „Vagabondul” (în indiană Awaara, regia Raj Kapoor, 1951) în care realizatoarea melodiilor era, paradoxal, o cântăreață româncă Naarghita. Era acolo un cântec care începea așa (în traducere):

Am pantofii japonezi,/ Pantalonii mi-s englezi,/ Mi-e nemțească șapca mea/ Vagabond scrie pe ea/ Avaraamu, aaa, Avaramu

Observăm că personajul în cauză aduna etichete din mai multe popoare, l-am defini azi ca un tip care se îmbracă de la second-hand. Să constatăm că, în același timp, începuse deja foarte puternic influența englezească dar care, îmi pare, în mare măsură a generat pe opozanții de azi ai manelelor.

An de an îmi spuneam placa, dezvoltam adevărate argumentări pentru a îndrepta atenția tinerilor spre alte forme de muzică și părea că am un succes deplin. Până într-o zi, când am primit o palmă care m-a învățat minte să stau în banca mea, pardon, catedra mea. Anume, într-un Ajun de Sărbători, am văzut două eleve stând cuminți la coadă la chioșcurile unde se vindeau CD-uri cu manele și cumpărând de acolo parcă 10-15 bucăți. Când le-am întrebat la școală de ce făcuseră asta, mi-au spus candide că doar ce, s-ar putea asculta altceva la petrecere! Am rămas blocat, știți, fuseseră dintre elevii care primiseră o adevărată rafală din partea mea în primul semestru contra manelelor. Din acel moment, am tăcut, nu am mai considerat necesar să mă pronunț asupra vreunui gen muzical, cu interdicții ori cu deturnări de atenție. Ok, dacă nu au ce să asculte, n-au decât să frecventeze manelele până le-or veni pe nas. Ei cu muzica lor, eu cu a mea, cine ce treabă are, totul e armonie și pace. Dacă vor oamenii să se distreze cu manele, ce ai tu să te pui în răspăr!

Mai mult, acestei atitudini defensive, observați că m-am retras ca un melc în cochilie, i-am găsit și justificări, de altfel cred valabile până azi. Anume că muzica populară, așa cum este până azi practicată, are un mare defect. Ține cu dinadinsul la decorul rural și la repertoriul din zona rurală. Lucrul acesta atrăgea cât timp oamenii au fost concentrați în majoritatea lor în astfel de zone, dar între timp s-au făcut mutări masive de populație. Azi predomină urbanismul și vai! de ce nu, traiul în alte țări. Muzica populară nu răsuflă mai nimic despre acest public imens, muzica ușoară nici atât, rockul e o bombăneală contra a orice, rapul e o răfuială cu tot felul de indivizi din spatele blocurilor, așa că inima simțitoare a ruralului devenit băiat de cartier spre ce se putea îndrepta, ce altă alegere avea în afara manelismului. Maneaua pare să ofere consolare perifericului, vorbește despre banii pe care-i câștigă, despre modul cum își impresionează piranda cu casa cu turnulețe, cu lanțul de aur masiv de la gât, cu unghia de șmecher, cu mașina bengoasă în care stă ca sultanul în harem. Vorbește despre aventurile cu gagica sturlubatecă, despre șmenuri și tunuri, despre lumea interlopă, dar într-un mod învăluit ca să nu priceapă gaborii. Pare că se adresează sărmanului rom aflat la Londra ori la Amsterdam , nevoit sărăcuțul să cerșească câtu-i ziulica de mare singur-singurel și să stea în condiții grele, vânat de gaborii acelor locuri numai ca să-și facă și el o căsuță în România cu 110 camere și cu turnulețe drăguțele, frumușele, inutiliţele. Se adresează și băiatului din pușcărie, întotdeauna nevinovat, nedreptățit de găborimea română, părăsit acasă de nevastă, off of of și aoleu! Dar cel mai mult, băieților care s-au descurcat, clanurilor de șmenari, care vin acasă și aruncă spre invidia întregii lumi cu dolari, euro și alte valute spre lăutari cu scopul de a se mândri la maxim (expresie manelistă).

Apoi muzica a fost adoptată de fete întrucât au ocazia să practice din plin dansul oriental în care își contorsionează șoldurile ispititor și îi dă ocazia masculului să se simtă cocoș și să le facă gesturi semi- sau chiar de-a dreptul erotice. Fata care-și deschide brațele şi-şi clatină nurii ondulatoriu oare nu aruncă de-a dreptul invitații de disponibilitate? Sunt aici, am tot felul de tehnici în mine, hai să văd cum treci de ele, să te văd dacă ești de valoare. Fiindcă manelele par să se adreseze tuturor celor care cred că au valoare (cine știe ce o mai însemna și asta!), și aici, cum vedem, trei sferturi din Românie se prețuiește excesiv. Sunt în jurul meu atâția valoroși de mă doare capul!

Bun, am arătat cum am fost ofensiv, de ce am devenit defensiv și cu ce argumente, cărui public în special i se adresează acest tip de manele. Să vedem cum este azi perceput manelistul. Azi termenul a devenit similar cu „cocalar”, l-am întâlnit chiar folosit tautologic, acest „manelist cocalar”. Înainte de toate, este singurul meloman din toată fauna muzicală care-și ascultă la maximum preferințele sale pe care le lasă să se audă în eter în momentele cele mai deranjante. Când doarme omul la 2 dimineața. În tramvai ori în mașină. La semafor. Ha, și la petreceri unde nu te aștepți să apară genul respectiv. Manelolatrul este un tip surd în general, de aceea nu știe altă nuanță decât sonorul maxim, este agresiv, sare la bătaie la cea mai mică observație de reducere a sonorului sau, dacă nu poate, înjură din greu, profesează cele mai mari amenințări, face un spectacol grotesc pe care-l asociază, se pare firesc, infernului sonor. Hm, nu se învață minte cu nimic. Omul, odată atins de manelism, rămâne cu această pasiune for ever. Vara, manelistul, are grijă să i se vadă părul de pe piept sau, dacă are burtă, de ce să nu o expună? Cu cât mai mare, cu atât mai demnă de arătat. Când ridică brațul în tramvai, pădurea tropicală de sub braț emană miros de cimitir. La mare, cum spuneam, manelistul se dă jos din mașina lui SH germană cu numere de BG, evident, își verifică lanțul cel greu, zâmbește cu dintele de aur, exact cu acel dinte, își verifică inelele cu pietre, brelocul cu cheile mașinii aflat pe degetul mic, cel cu unghia mare lăsată la şto, îi latră piţipoancei cu care se află cine știe ce despre portofel și se duce spre mare unde nu va sta evident decât pe cele mai bengoase șezlonguri. Parcarea din fața blocurilor e văzută ca un spațiu de petreceri fără număr. Aici se pot organiza nunți care să rămână în memoria locuitorilor cartierului prin numărul impresionant de înjurături pe toată viața. Se pot face niște mici grătare, cu mese întinse cu zeci de invitați. Se poate strânge toată lumea bună cu copii mici și să dea din clampă nonstop zdrobind simultan semințe și răbdările ascultătorilor nefericiți din apartamente. Și totul stropit din belșug cu Salam, cu Minune, cu Guță.

S-a tot vorbit despre un război între maneliști și rockeri. Hai să fim serioși! Cine îi bagă în seamă pe cei din urmă? Cine ascultă rock la petreceri altfel decât așa, pentru un moment de destrăbălare.

În fine, eu scriu aceste rânduri pentru a culege ceea ce este demn de interes din versurile manelelor. Nu sunt muzician, așa că nu mă pot pronunța asupra valorii acestor piese din punct de vedere muzical. Dacă sunt copiate, să le fie rușine celor care le propagă. Dacă sunt creații originale, să le fie rușine pentru versurile de o factură slabă spre nulă. În manele se practică în mod iresponsabil pocirea limbii române, imaginile artistice sunt aproape absente, repertoriul de motive este unul extrem de limitat, clișeizat și presărat cu interjecții câteodată bulversatoare. Am să dau o serie de exemple din operele a trei mari clasici ai genului de azi, Florin Salam, Adi Minune, Nicolae Guță. În linii mari, sunt două topicuri în manele, fie problema cu gagicile, fie problema cu banii. Fiecare generează melodii săltărețe sau triste. Cele săltărețe cu gagici încearcă să epateze. Ea e cea mai tare din parcare, el este mister cocoș, number one, băiatul nemuritor. Cele triste cu gagici vorbesc despre trișări, despre divorțuri, despre speranțe deșarte de revenire a iubirii. Cele săltărețe cu bani epatează, băieții sunt magnet de bani, dușmanii mor de invidie și o să vedem până unde sunt reduși în repertorul fiecărui cântăreț. În cele triste cu bani, băiatul regretă că nu mai e ce-a fost, că a fost copleșit de invidioși, de numeroșii dușmănoși, etc., dar chiar și în jelania cea mai neagră (vezi bocetele de la moartea vreunui mafiot local) există o speranță că adevărul va izbândi și că valorosul va răsări iarăși pe cerul șmecherilor.

Florin Salam, și am să evit glumele pe seama numelui său insolit (totuși într-o melodie are o dedicație pentru Relu Pastramă!!), s-a autointitulat Briliantu’ României. Iată întâi o greșeală gravă de exprimare:

Doamne cât sunt de greșit/ În fața lu’ tatăl meu..

Cântărețul pare să nu știe că nu se folosesc ambele articole în același loc. Sau spune în altă parte că:

Merg pe drum și vine banii/ vine banii vine bani / am ofticați toți dușmanii

unde „săracul” acord dintre subiect și predicat n-a mai contat, sau verbul „a fi” a fost înlocuit nefericit cu verbul „a avea”. Există expresia „a fi ofticat”, dar nu și „*a avea ofticat”, este o forțare nepermisă în limba română. Din păcate, repertoriul lui Salam a fost transcris fie de analfabeți, fie de răuvoitori, întrucât versurile sale apar în această manieră:

Mama mea când mi' a dat viatza, / Sm3k3rii au luat vacantza

Bineînțeles că sunt memorabile interjecțiile următoare:

Haida haida haida/ Nevestica mea/ Haida haida haida/ Hai nu mă lăsa

sau

Saililili sailililala, tu ești jumătatea mea

Ori un cântec începe de-a dreptul cu două reprize de „Oooooooooooooooooooooo”. La categoria săltărețe cu femei aflăm că iubește pe una Mădălina, „șefa femeilor”, în altă parte e generos cu doamnele:

Dau la fete numai teancuri și pachete,/ Teancuri și pachete

La categoria plângăciosul erotic, a apărut o greșeală amuzantă de transcriere a versurilor întrucât un cântec se intitulează

Nu am utere sa mai duc atâta suferință

în loc de „nu am putere”. După cum vedem, omul are nevoie de utere consolatoare și le-a epuizat. :) Adi Minune, în ciuda statului de vedetă absolută, are cel mai sărac repertoriu. Versurile sale sunt sufocant de cuminți, nu ies din clișee decât rar. Este cel mai plictisitor din cei trei cântăreți analizați.

• La capitolul amor înfocat nu știe să scoată decât astfel de versuri:

  Eu am o mare dambla/ Stau bine cu dragostea

• La capitolul văicăreli erotice nu depășește niciun prag de interes, așa că-i voi da skip.
• La capitolul omul valorii, aflăm că este un fel de team-manager al banilor:

  Eu fac banii/ eu fac banii/ eu sunt șeful lor

  Așa am aflat în sfârșit și locul de unde provin banii, nu cum credeam noi, anume că ar fi vorba de banca României. No, de fapt, Eminescu de pe bancnote nu este decât un Adi Minune așa, mai stilizat.
• La capitolul mofluzului, constată că prietenii săi au fost negustori proști:

  Prietenii mei ce i-am avut/ repede și tare ieftin m-au vândut

  Posibil să-l fi confundat cu vreo bancnotă cu puțină valoare din cele emise chiar de către Mister sursa banilor.
• La capitolul greșeli, reproșează lumii că e rea și că vrea să-l piardă:

  Mă vorbește bine-n faţă/ dar m-ar curăța de viață

---

Nicolae Guță, în schimb, este cele mai interesant textier din tripleta manelistă de aur.

• La capitolul amor cu peripeții aflăm că posibila soacră are la rândul ei pretenții erotice:

  A aflat mă-ta de mine/ Că vin noaptea pe la tine/ Da și nu vrea să mi te dea,/ Până nu trec pe la ea.

  Băiatul e hotărât să se rupă în zale de lanț la mare unde va fi admirat de bombeurile fetelor:

  Vara asta mă fac praf la mare/ Unde-s fetele goale,/ Cu bombeuri mișcătoare.

• La capitolul haoleo dragostea mea, aflăm că omul se afla într-o societate în care banii erau serios devalorizați (poate în Somalia!), în timp ce femeia își completa veniturile prin mijloace neagreate de consort:

  Eu îi aduceam banii cu sacul/ Perversa trăia cu altul.

  În altă parte, tipul s-a despărțit de puicuță, fără să precizeze motivul, așa că încearcă s-o momească din nou cu jurăminte de sacrificiu matern:

  Să moară măicuța mea,/ Daca nu ești viața mea.

  ---

  Cam așa e dialectul manelist. De afară a început să vină fum de grătar. Fir-ar să fie! Burtoșii sosesc în valuri. S-au dat jos din mașină, deocamdată doar își vântură tricoul în zona burții și trag alene câte un scuipat cu boltă. Și vai, a început cu concurența lumea asta de mileniu trei. Bagă un Leo de la Strehaia.