Limbajul și psihologia

În psihologie se crede că suntem prizonierii propriilor traume.

Este o afirmație cu trei puncte problematice. Întâi, e vorba că nu tindem să ne includem și persoană proprie în acest noi cu pretenții totuși inclusive. Da, fără îndoială că în jurul meu mai toți indivizii par să aibă diverse fixuri, dar eu, nici pomeneală. Sunt curat ca lacrima și la trup și la minte. De aceea, ne e greu să facem trecerea de la traumele noastre - care implică până la urmă colectivitatea, s-ar zice că vorbim de traume colective (știți, cele de genul românul e hoț, germanul e meticulos, francezul guraliv, iar englezul fonf și de altfel, fără îndoială că majoritatea celor dintr-un anume popor nu se pot recunoaște într-o asemenea etichetă), - la traumele mele (prin care mă diferențiez până la urmă de alții). Știți povestea celui care se bagă într-un cuplu gâlcevitor, va păți până la urmă să fie lovit din ambele părți.

Ceea ce ne duce la următoarea problemă. Vrei tu realmente să ieși din traumele tale? Nu cumva le-ai asimilat într-o asemenea măsură încât le-ai făcut un mod de viață, un stil personal? Uite, eu de pildă am părul lung la vârstă în care alți congeneri își etalează cu mândrie (sau resemnare) chelia. Să fie vorba aici de o anume traumă a podoabei capilare? Sau mai degrabă e o iluzie a omului care trece de vârsta tinereții, care nu mai poate arăta perfect și atunci se cramponează de părțile care mai arată încă bine și pe acelea caută să le valorizeze, să le dea prim-planul! Eu nu știu, dar psihologii care fac afirmația de la început par să știe.

Fiindcă ei se pare dispun de cea de-a treia problemă ridicată de afirmația vizată, anume de inventarul de traume. Ok, să punem întrebarea de care îți era frică teribilă: care sunt traumele tale? Acelea la care tot revii. Poate fi trauma singurătății, de fapt ți-e teamă de a nu rămâne ca un pui de cuc abandonat. Aceasta ar fi numită traumă lui Robinson Crusoe. Ți-ar putea fi teamă să nu fi iubit îndeajuns sau deloc. Tu să iubești cu disperare și celuilalt să nu-i pese. Ar putea fi văzută că trauma lui Othello sau a lui Cezar cel Bătrân în raport cu „tinerica” regină Cleopatra. Ți-ar putea fi frică de moarte. În fiecare zi vezi diverse accidente, știrile sunt pline de moarte, în jurul nostru mor în fiecare secundă miliarde de ființe din toate speciile, noi înșine ne dovedim niște ființe neînsemnate. Și dacă murim, ce o să se întâmple? Viața va curge mai departe, moartea își va urma legea ei neabătută. Acestei spaime i-am putea spune trauma călugărului. El este permanent îndemnat să se gândească la faptul că poate muri acum sau azi. Cum se duce la întâlnirea cu Dumnezeu?

Îmi pare că psihologii dispun de o astfel de listă în care sunt adiționate diferite traume cu etichete sugestive. În fine, apăr probleme colaterale: dacă ți s-ar da inventarul, acesta ar putea cuprinde toate traumele tale? Nu cumva ești tentat să recunoști în tine câteva dintre ele și să ignori complet împăcat că mai există cel puțin una care nu e trecută pe listă, dar care îți afectează mentalul profund? Și dacă suferi o anume traumă psihică, te poți realmente vindeca de ea conștientizând-o? Ne putem elibera din prizonieratul unei anumite traume? Și nu cumva, dacă o exista o asemenea posibilitate, nu o înlocuim cu o altă traumă! Fiindcă, până la urmă, ce e traumă dacă nu o limitare și o individualizare a realului. Îmi pare că nu putem suportă noțiunea de libertate în fața unui real supus determinării. Și cum realul este astfel inflexibil, va fi generator permanent de traume. Probabil că psihologul nu are pretenția de a ne scăpa de traume, ci de a ajunge la cea care ne afectează realmente comportamentul de viață și de a încerca s-o atenueze ori s-o înlocuiască poate cu una mai puțin periculoasă.

Și ce au toate acestea cu limba? De fapt, ar trebui să aibă într-o măsură foarte mare întrucât, dacă suntem prizonierii traumelor, atunci subiectele generate de persoana ta se vor învârti doar în jurul acestora. Ești omul limitărilor proprii. În consecință și cuvintele folosite vor fi limitate la exploatarea acestor traume și vor face parte din vocabularul curent. Și mă gândesc că se pot aplica aici cam toate categoriile sintactice. Avem un obiect al traumei, un subiect, verbe care întrețin sau maschează trauma, cauze și finalități ale traumei, concesii, moduri, locuri și timpuri prielnice manifestării, etc. Până la urmă s-ar putea ca traumă să fie ceva mai mult decât putem exprima prin cuvinte, dar asta e, putem conștientiza doar ceea ce are conținut lingvistic. Fiorii traumei, zvâcnetele inopinante, sechelele care apar în alte situații, acestea s-ar putea să le uităm când facem o descriere a unei traume anume.

Gata, v-am traumatizat destul. Dar apropo, tu ce traume ai?