Geo Dumitrescu - un poet contestatar al modernismului.

publicat acum 9 luni de
Geo Dumitrescu - un poet contestatar al modernismului.

Poet al generației ‘40, afiliat Cercului de la Sibiu, Geo Dumitrescu debutează la vârsta de numai 21 de ani cu placheta Aritmetică (1941), urmată la scurt timp de volumul Libertatea de a trage cu pușca (1946), premiat de Editura Fundațiilor Regale. Poezia sa de tinerețe este, în fapt, o critică a stilului sentențios al poeziei moderne și pare să nu se încadreze într-un tipar. Stilul său contestatar captează cititorul prin luciditate, claritate și dezinvoltură, fapt pentru care Alex.Ștefănescu îl numește: „un contestatar îmbrăcat cu costum şi cravată”. Un teoretician stilat al libertăţii de a trage cu puşca.” . În lucrarea „Despre poezie”,  Nicolae Manolescu  îl plaseză într-o fază de tranziție între modernism și postmodernism (alături de Ştefan Augustin Doinaş): „Cei doi poeţi trebuie consideraţi ca perfect ilustrativi pentru sfârşitul epocii moderne şi debutul celei postmoderne în poezie. Aparţin deopotrivă amurgului uneia şi zorilor celeilalte... .”

Din 1948, instaurarea regimului comunist va pune sub interdicție și activitatea scriitorului, care – deși reabilitat în anii ’70 – nu va mai crea ca în anii tinereții.

Propunem două poezii reprezentative ale poetului:


Portret

Acum pictez un tablou mare –

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru şi concret.


Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,

aici în colţ o să-mi pictez gândurile –

o claie informă de rufe murdare.


Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, indefinitiv),

sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.


Două aripi vor fi probabil şi urechile,

fruntea cutată – o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roşie a sărutului-mit.


Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte ...



Ford

Știi, omule nou, ieri am plecat cu închipuirea

peste întinderile tale de pământ și viață;

nu credeam că femeia ta e mașină de gătit cu petrol

și că-ți înnozi șireturile cu aparatul în fiecare dimineață.


Am fost foarte mirat când ți-am citit numele cu « dublu-ve »

și când am văzut vastele tale abatoare de tinichea,

unde tai cu eroism și dezinvoltură

tot ce-ți trebuie pentru burta și gloria ta.


Eu îți spun că știu să fac versuri,

tu îți încrețești fruntea de mușama bronzată,

îmi demonstrezi că elevatorul ăsta reprezintă una sută mii brațe omenești

și cugeți cordial că poezia este iremediabil demodată.


Mi-arăți apoi cirezile tale enorme –

boii tăi au coarne frumoase, privirile calme și nările moi,

e cu neputință să crezi că funcționează cu benzină

și că se războiesc și ei ca toată lumea și ca noi.


Vezi, omule nou, ai dreptate să râzi de mine –

vagoanele tale de grâu înconjoară globul de « atâtea » ori,

Fordul tău are mulţi cai-putere

și din vârful celor 300 de etaje ție nu-ți vine niciodată să zbori.


Tu eşti simplu, şi mare, şi practic, şi util, ca Majestatea Sa Cărbunele,

omule nou – cap de nucă ! –

în creierul meu se învârte o Americă întreagă de gânduri

şi eu încă mai stau câteodată de vorbă cu o ulucă ...




Cuvinte cheie:
Distribuie pe Facebook
Google+