Elipsa sau legea minimului efort

.. articol preluat de pe pagina de Facebook a profesorului meu de Limba Romana, dl. Mirea Gabriel ..

---

Uneori, la sfârşit de săptămână, merg la ţară la casa părinţilor mei. Mă atrag peisajul, liniştea, timpul parcă mai lent de acolo. Sunt de fapt mai multe atracţii… dar unele merită lăsate nenumite. Mai mereu uit că o casă la ţară implică buna ei chivernisire. Undeva trebuie reparat, altundeva vopsit. Parcelele trebuie curăţate de buruieni, la fel viile. Când nu sunt copiii din sat, vin păsările şi văduvesc de fructe cireşii, vişinii, caişii… În acest context idilic, tatăl meu care nu găseşte ajutoare în sat de-a lungul săptămânii – majoritatea tinerilor de acolo au emigrat fie la oraş, fie în altă ţară – îmi monopolizează traiul în mod instant. De unde visam c-o să petrec cu o bere în față, lenevind pe terasă pe un fotoliu comod în chipul cel mai burghez cu putință, mă trezesc ba la tăiat de scânduri, ba la ciocănit cuie, ba la înfipt pari în pământ. Tot lucruri grele de proletar exploatat pe care tata nu le mai poate face singur. Și pentru care are nevoie de unelte. În consecinţă, îmi spune în timpul unor astfel de munci sisifice: - Du-te şi adu aia. - Care aia? Îl întreb. - Foarfeca de grădină, să zicem. - Aha, unde e? - Acolo. Eu înțeleg prin acolo magazia de unelte. Nu am prevederea de a-l întreba mai exact. Străbat cei circa 100 de metri, intru în magazie, acolo un miriad de lucruri.. Oricât instinct am, oricâte jocuri de identificare gen puzzle am jucat pe calculator, magazia tatălui meu mă depăşeşte. Lucrurile sunt aşezate după o logică foarte diferită de ceea ce înţeleg eu prin ordonare, mai mult, fiind foarte des mișcate, nu se regăsesc la aceleași poziţii ca în alte dăţi,. În magazia aceea e valabil dictonul lui Heraclit – Totul curge. În consecinţă, nu găsesc foarfeca. Îl strig: - Unde e foarfecaaa! - Acolo, se aude ecoul. - Unde acolooo? - Pe raftul din stângaaa. - Unde pe raftul din stângaaa? - Dedesubt, vezi stânga… În fine, după o serie de astfel de mesaje criptice, dau peste foarfecă sau peste cine ştie ce unealtă după care sunt trimis. Fiindcă tata face mereu tot felul de treburi, dar la fel de constant uită câteva scule. Şi iată cum la ţară există o problemă continuă de comunicare pe care nu ştiu cum s-o rezolv, nici dacă se poate rezolva, generată de indicaţiile prea sumare date de părintele meu. Altfel, la masă, este cel dintâi dintre vorbitori. Povesteşte şi nuanţează de te doare capul. Dar în timpul muncii, e alt om. De un laconism câteodată exagerat. Am vrut să vă vorbesc despre acest episod pentru a vă arăta cum funcționează pe viu legea minimului efort. Altfel spus, legea leneşului. A economului de vorbe. În diferitele dialoguri anterioare, am observat cum pronumele demonstrativ de tip popular ori adverbul locativ au înlocuit obiectul, direcţia, locul, focalizarea. Uneori trebuie să ghicesc mişcarea următoare (de exemplu, când tăiem o scândură de 3 metri), alteori modul de rotaţie al unui obiect (atunci când, de pildă, băgam o masă masivă pe o uşă mult prea strâmtă). În puţine cuvinte, mă mişc între asta şi acolo. Lingviştii au foarte interesaţi de acest fenomen al minimului efort, punctat de altfel interesant într-o carte de la editura Academiei Române (Guţu-Romalo:87). În vorbire, unele cuvinte sunt reduse ori înlocuite cu pauze semnificative, iar alteori cu pronume, adverbe, numerale. Denumirea lingvistică a fenomenului leneşului este aceea însă de elipsă. Provine din grecescul ellipsis (lipsă, omisiune) şi a intrat în limba română prin filiera latină, ellipsus şi franceză ellipse (Săndulescu:140). Elipsa e văzută ca un procedeu obişnuit în vorbire de către lingvişti ori ca un mijloc expresiv de către stilisticieni. (Să notez că nu vizez figura geometrică având acelaşi nume pentru a nu speria pe cei care nu se înţeleg cu matematica). Să vedem întâi în lingvistică opinia teoreticienilor. Dintre toate formele de abordare ale acestui fenomen, cea mai interesantă mi-a părut cea sintactică (Coteanu:93-95) în care se constată faptul că elipsele cele mai frecvente privesc cele două mari părţi de vorbire, subiectul şi predicatul. Astfel, avem elipse ale subiectului (ex. Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge – unde subiectul implicit este acela), elipse ale predicatului (ex. Ion munceşte mai mult decât Stancu sau în proverbul Cum e turcul şi pistolul), dar şi elipse ale subiectului şi predicatului (în răspunsuri scurte, afirmative ori negative – da, nu, deloc, ori în saluturi, dedicaţii, urări). În Enciclopedia limbii române (Sala: 201) se marchează faptul că în cadrul elipsei un cuvânt poate înghiţi pe determinantul său. Elipsa permite uneori cuvintelor să devină canibale. Astfel, substantivul îşi devorează adjectivul (ex. a făcut tensiune – se înțelege, de fapt, tensiune mare). Alteori adjectivul sare asupra substantivului (ex. pătlăgeaua roşie devine simplu roşie, alegerile parlamentare devin parlamentarele). Nici verbul nu e chiar sfânt. Uneori tocmai a hăpăit un complement (ex. el a dat examen de admitere – evident la facultate, dar precizarea din urmă s-a volatilizat). În aceeaşi Enciclopedie (Sala:199) găsim şi o clasificare a elipsei în funcţie de dependența sa de context. Este important din acea distincţie faptul că adesea cuvintele lipsă sunt suplinite atât de context, dar şi de aspecte extracontextuale, de elemente paraverbale (de intonaţie, de ton) ori de elemente nonverbale (de gestică, de mimică, de viteză de execuţie). Să vedem elipsa şi în celălalt compartiment al limbii, în stilistică. Elipsa (Săndulescu:140) e considerată una dintre figurile de stil importante (Ion Barbu: „paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă”, vers în care este omis verbul). Elipsa este şi factor de generare a unor locuțiuni. (ex: a vorbit nea Ion, că şi el e om – unde substantivul este înlocuit prin pronume sau Unde dai şi unde crapă, unde subiectul este elidat complet). Grija stilisticienilor este însă să deosebim elipsa de alte figuri de stil. Astfel, elipsa nu este doar brahilogie, (Nodex 2002), respectiv evitarea repetării unui cuvânt anterior (ex. El munceşte la ţară, ea nu). Elipsa se deosebeşte, pe de altă parte de subînțeles, procedeu în care „termenul omis se află mai înainte sau după acest context” (Dragomirescu:143-144). Vezi în acest sens mărțișoarele cu subînțeles, de exemplu fata care primește ca mărțișor o pereche de papuci miniaturali îl poate înţelege ca un semn de despărțire. Uneori elipsa poate genera solecismul (Fierăscu, Ghiţă:111-112), respectiv greşeala sintactică prin care vorbitorul uită de acordul corect dintre cuvinte (vorbitorul iniţial intenţiona să spună la singular, dar pe parcurs schimbă la plural pentru continuarea ideii şi uită să facă acordul Ex. vorbeşte liber o oră profesorul nostru devine *vorbeşte liber… profesorii noştri. Şi, în cazul elipsei, după ce spune propoziţia cu profesorul, vorbitorul continuă cu substitutul ei, punând subiectul la plural fără justificare). După acest lung excurs, mă gândeam că în cursul acelor activităţi rurale, cuvintele erau transformate în unelte. Elipsa sau legea minimului efort stăteau în umbra unor eforturi fizice consistente. E posibil ca elipsa să se diminueze atunci când activitatea e preponderent cerebrală şi să se amplifice ori chiar să covârșească discursul atunci când activitatea presupune alte compartimente corporale sau o sumă a acestora. În orice caz, după cum constata un lingvist eminent (Coteanu:95), elipsa apare la toţi vorbitorii în situaţii tensionate. Este un semn al emoţiei sau al unei nevoi imediate, superioare. Dar gata cu elipsa, tata mă strigă: - Hei, ce-i cu aia? Ce faci? Bibliografie • Coteanu, Ion. Gramatică. Stilistică. Compoziţie. Bucureşti: Ştiinţifică, 1990 • Dragomirescu, Gh. N. Dicţionarul figurilor de stil. Terminologia fundamentală a analizei textului poetic. Bucureşti: Ştiinţifică, 1995 • Fierăscu, C; Ghiţă, Gh. Mic dicţionar îndrumător în terminologia literară. Bucureşti: Ion Creangă, 1979 • Guţu-Romalo, Valeria. Periplu linvistic, studii şi reflecţii. Bucureşti: Academiei române, 2013. • Sala, Marius (coord). Enciclopedia limbii române. Bucureşti: Academia Română. Institutul de linvistică Iorgu Iordan, 2006. • Săndulescu, Al. (coord). Dicţionar de termeni literari. Bucureşti: Academia Română, 1976