O lege buclucașă a lui Pitagora

publicat acum o săptămână
O lege buclucașă a lui Pitagora

Se spune – dar câte nu se spun și câte-or fi adevărate – că unul dintre managerii unei societăți de telefonie a decis să ia o măsură stranie cu angajații săi. Era exasperat că nu putea lucra mai nimic în biroul său, toată ziua aceștia îl deranjau cu întrebări ce păreau inutile. Cum se rezolvă problema X, dacă pot să rămână peste program două ore pentru a rezolva proiectul Y, dacă e cuviincios ca noua colegă să vină la serviciu cu fuste așa provocatoare…


Șeful nostru, altfel om cu capul pe umeri, având adică convingeri științifice solide, a decis să adopte ca strategie a departamentului său una dintre multele legi formulate de matematicianul Pitagora: ”Nu deschide gura dacă nu ai de spus ceva desăvârșit sau folositor”. A pus dictonul la loc de cinste, atât în propriul birou, cât și în departamentul de care era responsabil și a făcut cu toți angajații o ședință-fulger în care le-a spus acestora să mediteze foarte atent la cuvintele pitagoreice. Le-a atras atenția, vorbind cumva enigmatic, că o bună reflecție va duce la o creștere considerabilă a eficacității corporatiste.


În imaginația sa, angajații ajungeau cu timpul să se comporte asemenea unor roboți, care învățau să-l deranjeze numai 2-3 ore pe zi, să zicem de la 10-13 a.m. Ar fi venit să-i ceară doar indicații folositoare pentru realizarea sarcinilor proprii, dar numai în situații excepționale. Altfel, angajații s-ar fi consultat și consiliat între ei, comunicând tot așa, doar elementele care i-ar fi ajutat în progresia lucrului. Și ar mai fi fost deranjat încă odată, atunci când sarcina se termina, era desăvârșită. Șeful ar fi răspândit niște laude stimulative, ar fi dat eventual o primă, iar angajatul ar fi reluat procesul realizării unei noi sarcini.


Ce s-a întâmplat în realitate? Șeful respectiv nu a mai fost deranjat de nimeni, nici în următoarea zi, nici în a doua, nici după o săptămână. Intrigat, a făcut ceea ce nu făcea niciodată, s-a dus el la angajați. Nu mergea în birourile lor pentru că, într-un fel, acolo era un adevărat viespar, un amestec imposibil de ironie, reproșuri, vorbit pe la colțuri. La vizita sa memorabilă, însă, a avut surpriza să constate că era o tăcere neverosimilă, mai mult, că toți păreau să-și vadă de treabă. Uitându-se mai atent, a observat că angajații simulau că lucrează, în fapt, nimeni nu mai avansa la niciun proiect. Erau ca blocați în diferite etape de execuție. A început să strige la ei, să-i amenințe cu concedierea, cu tăierile de salarii, toți aveau însă un aer apatic și fără vlagă. Se mișcau pe moment cu o nesperată energie tăcută, dar până apuca să muștruluiască pe altul, cel certat anterior revenea la inerția sa, am fi zis, somnolentă.
Șeful avea totuși un prieten apropiat între angajați, era propria cârtiță de la care afla ce și cum mișcă treaba prin departament. L-a convocat în birou pentru raport, dar cu greu i-a smuls ce se întâmplase cu angajații fiindcă și cârtița avea același aer apatic.


În linii mari, angajații au gândit profund cam așa. Nicio treabă din cele făcute de noi pentru această companie n-a fost desăvârșită. Mereu am mințit. Nici oferta cu 500 de minute gratis n-a fost adevărată până la capăt, întrucât clienții erau încărcați din greu la facturi. Nici acoperirea națională nu e valabilă în mod real, sunt locuri la țară ori pe munte unde n-ai semnal. Nici downloadul la internet nu are cei 100 de mega promiși pe secundă, doar oricine știe că acesta trebuie împărțit la 8 și apoi sunt și factorii de mediu, etc. Da, așa ne-am lăudat șefului, care s-a lăudat șefului său, care a dat dispoziție să se facă publicitate acestor realizări, dar noi, noi n-am făcut nimic desăvârșit. Ce rost ar avea să finalizăm ceva, din moment ce nu va ieși perfect? Și nici folositor nu este decât pentru persoana noastră și, eventual, pentru șeful sau șefii noștri. Și nici nu știm până la urmă ce e mai important? Folosul nostru, folosul șefilor, folosul familiei noastre, al colegilor, al prietenilor, etc.? E cineva care poate răspunde la asta? Ce ne e cu adevărat folositor pe lume? Ce calitate ar trebui să aibă cineva pe lume care să decidă, o dată pentru totdeauna, ce e folositor și ce e nefolositor în mod definitiv?


Șeful a căzut și el pe gânduri. Fir-ar afurisit să fie de Pitagora, cu desăvârșirile și foloasele sale! Unde dai și unde crapă, poftim necaz! Sectorul său din companie, în loc să-și sporească randamentul, se prăbușea complet. Activitatea sa ajunsese foarte aproape de limita concedierii. În consecință, pleca acasă devreme, fiindcă totul părea inutil la serviciu. A început să întrebe de un sfat stânga, dreapta, printre cunoscuți: ce se poate face contra unei asemenea legi, în care să poți vorbi și când faci lucruri nedesăvârșite ori parțial folositoare? A trecut pe la un profesor universitar de filozofie, pe la un politolog și pe la un șef de partid, pe la un general de poliție și la altul, general de armată, a dat anunț la mica publicitate în care anunța o recompensă grasă celui care găsea soluția. Nimic. Primea numai răspunsuri aiuristice. Până la urmă, în tramvai, i-a spus soluția o babă arțăgoasă, atunci când șeful nostru i-a reproșat acesteia că tot vorbeşte anapoda, fără să spună ceva desăvârșit sau politicos. Cu acel răspuns, șeful și-a remotivat angajații, iar activitatea tuturor a fost reluată. A reînceput viesparul din departament, au revenit întrebările inutile din biroul său. Deci, dragă cititorule, chiar dacă mă urăști instantaneu că nu-ți ofer azi rost de mură în gură, spune tu care e soluția anti Pitagora a babei?

Cuvinte cheie:

URMĂREȘTE-NE!

Distribuie pe Facebook
Google+