Întrebări și răspunsuri
Agamiță Dandanache întreabă:

Bună ziua.

Aud tot timpul afirmații de genul „e greșit să spui așa”, „forma corectă e asta” etc. De exemplu e greșit să spui „vroiam” sau „succesuri”, în schimb corect e „voiam” și „succese”. Dar ce înseamnă corect și ce înseamnă greșit? Ce autoritate stabilește corectitudinea în materie de limbă? Cum procedează autoritatea aceea pentru a stabili aceste lucruri?

Apoi între ce limite se întinde obligația noastră, a publicului, de a vorbi corect? De exemplu, dacă vorbesc de unul singur trebuie să vorbesc corect? Dar dacă scriu un jurnal al meu personal care nu va fi citit de nimeni? Dar dacă vorbesc cu un prieten? Dar dacă vorbesc cu bunica mea de la țară și folosesc graiul pe care îl înțelege ea mai bine, diferit de limba literară? Dar dacă îmi scriu teza de doctorat? Dar dacă public o carte? Este folosirea limbii literare o obligație stabilită prin lege? Sau o normă socială? Sau o recomandare? Sau altceva?

Mulțumesc.

Trebuie să fii autentificat pentru a raspunde!

Autentifică-te  sau   Creează-ți cont
Răspunsuri

Florin Gherheș raspunde:
acum 12 luni
Necesitatea unor convenții lingvistice este una apărută cu mult înainte de a noastră. Nu suntem singurii care au asemenea reguli, și vorbesc aici de perioade de înainte de Antichitate. Convențiile sunt făcute de vorbitori, în funcție de formele cele mai răspândite. Aderarea la acest grup care respectă niște standarde este un plus social, înseamnă coeziune. Limba poate să difere enorm de la o regiune la alta, de exemplu. Acest lucru poate aduce carențe în vorbire sau prea mulți termeni definind aceeași existență. Este nevoie de un „cod” ca să-l numesc așa, care să ne caracterizeze limba.
Acum să îți răspund: Cine sunt?. În prezent, instituția care se ocupă la noi cu acest lucru se numește „Academia Română”, dar putea fi un altul.
Nu spun că nu poți folosi propriul tău idiom atunci când scrii un jurnal. Este intim și dacă simți că te exprimi mai bine, atunci fă-o. La fel și în ceea ce privește graiurile regionale: în intimitatea familiei sau a grupului de prieteni puteți să vă exprimați cum doriți.
Învățăm o limbă ca să avem relații interpersonale, ca să înțelegem anumite realități. Nu suntem obligați prin lege, dar educați să o facem.
Agamiță Dandanache raspunde:
acum 11 luni
Mulțumesc pentru răspuns.

Spuneți pe de o parte: „Convențiile sunt făcute de vorbitori, în funcție de formele cele mai răspândite”. Dar pe de altă parte mai spuneți: „instituția care se ocupă la noi cu acest lucru se numește «Academia Română»”. Ghicesc aici o ușoară contradicție. Dacă vorbitorii fac convențiile, ce rol joacă Academia? Iar dacă Academia stabilește regulile, cum mai fac vorbitorii convențiile?

În plus, dacă ne uităm la lista membrilor Academiei Române observăm că foarte puțini dintre ei au specializarea în domeniul lingvisticii. Pot fi numărați pe degete: doi din cei 85 de membri titulari și încă doi din cei 80 de membri corespondenți. Cum se pot ocupa patru oameni de întreaga limbă română?

Mai întrebasem cum procedează autoritatea respectivă pentru a stabili ce e corect. De exemplu, cum s-a stabilit că e greșit „vroiam”, sau cum s-a stabilit că e corect „două cireși”?
Florin Gherheș raspunde:
acum 11 luni
Nu vorbitorii obișnuiți creează aceste convenții. Ele sunt stabilite de către instituție pe baza frecvenței crescute a unor cuvinte/expresii.Nu cred că am fost paradoxal. Chiar dacă Academia Română nu este compusă din lingviști cu precădere, trebuie știut că stabilirea formelor acceptate sau mai puțin acceptate pornește, după cum spuneam de la frecvența utilizării lor. Forme în prezent considerate greșite, pot fi tolerate sau chiar să înlocuiască formele corecte de acum. Limba se schimbă în funcție de vorbitorii ei. Acum: „vroiam/vroiai ș.a.m.d. este greșit, deoarece nu există un verb „a vroi”; „cireși” este corect, deoarece fiind foarte utilizat a devenit formă acceptată. Aici sunt mai multe aspecte care trebuie luate în calcul. Cuvintele sunt modificate adesea și datorită unei tendințe de comoditate în pronunție: de exemplu „jumătate” devine „jumate”, „dumneata” devine „ma-ta”, „tatău tău” devine „taică-tu”/„tac-tu”. Limba nu este un sistem static, ci foarte dinamic. Instituțiile care se ocupă cu gestionarea ei, au rolul de a o controla continuu și de a adapta limba literară la ultimele tendințe.
Agamiță Dandanache raspunde:
acum 11 luni
V-ați dat probabil seama că întrebările mele au fost un test. Am vrut să aflu dacă persoanele care se ocupă de Cum-se-scrie.ro au vreo competență în a da explicații de limba română. Am constatat că se pricep doar ca simpli români, și că de fapt propagă mituri vechi despre normarea limbii române.

Foarte pe scurt, normare limbii române privește două aspecte: limba propriu-zisă și convențiile de scriere. Normarea limbii propriu-zise o fac vorbitorii înșiși, nu lingviștii, nu Academia. Mai exact reperul limbii literare este dat de exprimarea îngrijită a vorbitorilor din generația medie a intelectualilor bucureșteni. Dacă ei spun „vroiam” atunci automat devine corectă această formă, indiferent dacă lingviștilor sau academicienilor li se pare o exprimare nepotrivită. În cazul acesta particular vorbitorii luați ca reper folosesc forma „voiam” aproape exclusiv, și astfel aceasta e varianta considerată corectă. Nu are importanță că nu există un verb „a vroi” (ba există și de altfel e menționat în unele dicționare ca variantă a lui „a vrea”). Lingviștii constată limba literară așa cum e folosită ea de către vorbitorii de referință și o consemnează în dicționare, gramatici și alte lucrări. Cu asta se termină normarea limbii.

Pe de altă parte, în stabilirea normei ortografice lingviștii au un rol ceva mai important, pentru că ei au competența necesară pentru a crea și a actualiza un standard de scriere, operație care cere pricepere. Dar chiar și așa lingviștii care se ocupă de asta nu se pot îndepărta prea mult de tradiția limbii scrise, de principiile generale ale scrierii românești și de tendințele actuale. De exemplu, dacă vorbitorii culți insistă să scrie unele anglicisme în forma originară (ca „show”), lingviștii nu pot impune cu forța o grafie adaptată („șou”); dacă însă vorbitorii culți trec la adaptarea grafică (ca „dispecer”), pe aceea o consemnează și lingviștii în lucrări lexicografice etc., fără a forța grafia etimologică („dispatcher”).

„Lingviștii” înseamnă lingviștii din institutele de profil, nu cei din Academia Română. Academia nu face nimic pentru normarea limbii, în afară de a pune ștampila. Singura excepție recentă a fost reforma ortografică din 1993, pe care au făcut-o toți membrii nelingviști ai Academiei, pentru că cei doi membri lingviști nu au votat pentru reformă (ceea ce spune multe despre procesul decizional defect din cadrul instituției).

Normele limbii – nici a limbii propriu-zise, nici cea ortografică – nu reprezintă o obligație pentru vorbitori (cu excepția celor care cad sub incidența legii 500/2004). Normele limbii reprezintă simple recomandări sau modele oferite, pe care utilizatorii au libertatea să le urmeze sau nu. Sigur, educația de stil scolastic care se practică în România face ca elevii să fie obligați, de facto, prin aceea că se văd pedepsiți pentru abaterile de formă de la normele limbii (în timp ce incapacitatea de înțelegere a unui text sau de exprimare clară a unei idei, chestiuni de fond, trec neobservate).

Apropo, prescurtarea „mata” de la „dumneata” se scrie fără cratimă. Iar „două cireși” este o formă de exprimare practic inexistentă în limba îngrijită, deci includerea ei în DOOM2 – pe o poziție chiar preferată față de „două cireșe”! – a fost o greșeală din partea autoarelor. Asta nu înseamnă că norma s-a schimbat, ci doar că norma reală n-a fost reflectată fidel în dicționar.
Distribuie pe Facebook
Google+